E mic dar fâşneţ, are mustaţă, chelie, puţină burtică, niţel platfus, bagă ţigară după ţigară, e iute la mânie, isteţ foc, posedă o limbă ascuţită, are mulţi duşmani, dar şi o grămadă de admiratori. Mulţi zic că-i mustaţa lui Mircea Chirilă, chelia lui Florin Ciucaş, mânia iute a lui Adi Criş, isteţimea lui Dan Simai şi… informaţiile bombă ale Laurei Gal. Nimeni nu revendică, deocamdată, platfusul şi burtica. Cert e însă că, cu bunele şi relele sale, personajul creat să ilustreze ultima pagină a BIHOREANULUI, Bihorel, a ajuns să se identifice cu imaginea ziarului.
Micuţul cu doi tătici
Bihorel are, ca orice copil reuşit, doi părinţi cunoscuţi. Adică nu e din flori, ci din părinţi respectabili şi cu orientări sexuale corecte, chit că, spre deosebire de alţii, e vorba de… doi tătici. Semn că Bihorel e român pur sânge, parte a poporului care se trage din Decebal şi Traian. În cazul nostru, tatăl numărul unu e Dragoş Stanca, întemeietorul fostei reţele de ziare locale a Mediapro, din care a mai rămas “în viaţă” numai BIHOREANUL, azi reputat specialist în media online, fondator al platformei Thinkdigital şi cunoscut blogger.
Dragoş a fost omul cu ideea inventării lui Bihorel, atunci când ultima pagină a ziarului dedicată înainte unui autor – şi ce autor: Olivia Steer, cu ale ei “Povestiri”! – a luat drumul Bucureştiului, devenind apoi celebra vedetă a Pro TV. Data naşterii: numărul 66 al BIHOREANULUI, apărut în 6 februarie 2002. 666, cum s-ar zice…
Cel de-al doilea părinte, şi probabil cel mai important, e cel care a dat “viaţă” cu adevărat personajului, atribuindu-i frumoasele trăsături fizice enumerate mai sus şi dându-i consistenţă prin miile de desene care-l înfăţişau în diverse ipostaze, atât de gustate de cititorii BIHOREANULUI. Este vorba de caricaturistul braşovean Dan Dumitrescu, cu “nume de scenă” Uxi, un alt specialist domeniului său, recunoscut, apreciat şi premiat.
De la povestiri la adevăruri supărătoare
E de prisos să explicăm de ce micul personaj a primit acest nume şi nu altul. Tocmai de aceea nici nu a avut naşi, botezul venind pe cale naturală. Şi, în paranteză fie spus, nu şi-a găsit naş nici până în ziua de azi, dar asta e altă poveste! Ce va fi mai încolo, însă, e greu de spus, măcar şi prin prisma regionalizării care va să vină. Îi vom spune Crişănel? Transilvănuţ? Ardeiuţ? Euroregionel de Nord-Vest? Sau poate – Doamne fereşte de aşa rău – pruncul nedorit al lui Napocel Clujeanu’ (acesta era un frate de-al lui Bihorel găzduit de răposatul CLUJEANUL).
În fine… Cert e că, odată născocit, Bihorel şi-a intrat rapid în rol. Vechile “Povestiri ale Oliviei” de pe ultima pagină a BIHOREANULUI au fost rebrenduite sub titlul “Premiile lui Bihorel” – “Pagină de satiră, pamflet, zvonuri şi adevăruri supărătoare”. Altfel spus, pagină de “tot ce nu putem zice pe şleau în restul ziarului, mama voastră de bagabonţi!”.
E adevărat, au fost destui care n-au gustat defel noua manieră de „exprimare artistică” a ziarului. Adică ce treabă e asta, să vii să scrii chestiuni atât de sensibile, dătătoare de tensiune şi şifonătoare de reputaţie, despre personagii onorabile ale vieţii publice, şi să te ascunzi îndărătul unei caricaturi, fără nicio semnătură?! Ei bine, uite că s-a putut.
Toată lumea a înţeles, până la urmă, că Bihorel e de fapt un personaj colectiv, că spusele sale sunt adesea scandalos de serioase, că umorul e necesar şi tonic ca sarea pe rană şi, peste toate acestea, că şi împunsăturile lui Bihorel sunt asumate de redacţie. Nu o dată, pentru ele ziarul a frecat sălile de judecată ale instanţelor, apărându-şi dreptatea.
DeMenţii din Butoi
La începuturi, Bihorel oferea, pe lângă clasicele “premii”, şi aşa-numitele “deMenţiuni”, dar în timp a renunţat la ele. Nu de alta, dar la ce potlogării şi boacăne făceau distinşii politicieni, devenise greu de clasificat gradul lor de pericol social. Locul “deMenţiunilor” a fost luat de “Jurnal de Bihorel”, o coloană de ziar ce prezenta o altfel de retrospectivă săptămânală, şi anume “săptămâna văzută prin ochii lui Bihorel”. Cum ar zice un distins senator: de parcă nu era de ajuns un rău, am făcut din el două!
Şi “Jurnalul de Bihorel” are o istorie a lui, nescrisă “ca la carte” până azi. Nici el nu e din flori, deşi îi e drag anonimatul, ci din celebra mustaţă pomenită la început. Mircea Chirilă a fost cel care, la Jurnal bihorean, începând din anii 90, a ţinut o rubrică similară, botezată “Butoiul cu mămăligă”. Prin ea i-au descoperit bihorenii pe înaintaşii lui Bihorel: Vio, Ghiusi, Juji, tanti Zoe. Lui Bihorel nu i-a rămas decât să îi preia, în gazdă, în noua lui pagină şi, împreună cu noii săi prieteni, să pună lumea la cale. Mai ales că au avut pe cine ironiza (Depanatorul de la UDMR, Edilul, Jemenii, Bolovanul de la Primărie, etc.), precum şi frumoase porecle de atribuit (din rândul cărora e suficient să pomenim Jidvei şi Porcheş, fără a menţiona şi “titularii” de drept)…
În lumina reflectoarelor
“Premiile” din ziar au luat apoi o şi mai mare consistenţă. Nu i s-au arătat doar mustaţa, ci şi burta (pe când o avea), şi costumul de la absolvire (înlocuit mai nou cu frac). Astea, cu ocazia galelor anuale “Premiile lui Bihorel”, deschise în toamna anului 2002 şi continuate într-o cadenţă aproximativă până în zilele noastre.
Reţeta lor, o ştiţi bine. Ce farmec are să ironizezi puternicii zilei doar în ziar, şi să nu-i arăţi lumii întregi, în toată splendoarea? Aşa a ajuns Bihorel, interpretat pe scenă de Mircea Chirilă, să ofere “clienţilor săi” premii şi distincţii anuale, în cadrul unor evenimente de culoare, televizate, cu muzică, scenete, dans, masă şi beutură asigurate. Trebuia să existe şi udătură, ca nu cumva să le stea comesenilor poantele-n gât! La început mulţi dintre invitaţi erau crispaţi – asta în situaţia în care greşiseră şi apucaseră să vină la gale -, dar ulterior au intrat tot mai mulţi în joc. Au înţeles că, pentru sănătatea publică, e esenţial ca măcar o dată-n an să-şi primescă vaccinul şi să “ne râdem”.
Internaut la bază
Bine, bine, şi ce e nou în toată povestea? Păi nu e evident? Bihorel nu-şi mai încape-n piele. Mai exact în spaţiu. Îi e greu să rămână încorsetat în “hainele” unei simple pagini de săptămânal, fie el şi BIHOREANUL, căci i-au rămas mici şi parcă-s şi uşor ieşite din modă.
Azi toată lumea se exprimă, ştim bine, pe internet. Prin urmare, ca să fie în pas cu timpul, Bihorel îşi agaţă şi el la picior, mai exact la laba piciorului, o podoabă numită blog. Nimic mai firesc: dacă azi orice labă are blog, cea a lui Bihorel de ce ar face excepţie? Eşti online sau nu exişti – deşi, ştim la fel de bine că simpla prezenţă pe internet, justicată cu abţibildul de “blogger”, nu e în sine o garanţie că şi ai ceva de spus. Şi e destul să dai câteva clickuri pe paginile amorţite ale aşa-zisei comunităţi de bloggeri orădeni ca să-ţi dai seama de asta…
Nu te poţi ascunde!
În schimb, Bihorel nu a dus niciodată lipsă de cuvinte. Nici de idei, nici de informaţii, nici de talent şi îndrăzneală. Tocmai de aceea, a venit timpul să facă pasul în blogosferă. Să aibă şi el blogul lui, unde să-şi ţină un jurnal online, cu reacţii prompte la tot ce vede nasol sau nelalocul lui în jur. Un pas mic pentru el, dar mare pentru internauţii bihoreni, siliţi, până acum – mai exact siluiţi – la o plictiseală de moarte.
E clar că nu va fi uşor. Se va lăsa cu urlete, scrâşnete, înjurături, tânguieli şi circ, căci, ca peste tot, sau poate mai mult ca oriunde, spaţiul virtual e în pericol de-a intra sub dictatura mediocrilor. Or, orice intrus deranjează. Şi orice adevăr spus tăios doare. Dar orice naş îşi are naşul. Vorba lui meşter Ciurar: “De Bihorel poţi fugi, dar nu te poţi ascunde”…
