Speram ca la concert să nu văd picior de manelist. Se pare că, totusi, Poliţia a descoperit unul, la toaletă, dar corpul nu i-a fost depistat încă. Glumesc, desigur. Atmosfera a fost paşnică, la concert asistând, în unele cazuri, trei generaţii din aceeaşi familie. Dintre cei care au cântat în deschidere mi-a plăcut Baniciu, Lipan, Kappl şi prietenii, de fapt trupa Phoenix, fără casierul lor, Nicu Covaci.
Despre Deep Purple numai de bine. Au o vârstă, au un trecut, dar profesionalismul le-a rămas neatins. Cel mai greu e cu solistul, căci corzile vocale îmbătrânesc mai repede decât cele de la chitară.
După ce ani de zile i-am ascultat la radio Europa Liberă, cu bruiaje şi paraziti, am avut, în sfârşit, bucuria să-i văd pe meseriaşi la muncă. Şi au avut-o şi alţi orădeni, cărora le-am dat bilete moca în urma unui concurs.
Senzaţia mea după concert? Să fac mai bine o paralelă: E ca şi cum, în facultate, iubeşti o fată, dar te culci cu ea abia la întâlnirea de 30 de ani…
